Participanți club: Lidia D. Adrian R. Gigi D., Cristina S, Gelu P., Dorinel B., Maria U, Mihai H, Ionuț P, Gabi C., Ina C., Corina G., Liana G., Ema R., Ștefan U., Răzvan O.

 

„Ca să fii pasionat de un fenomen natural de talia Șurii Mari nu este necesar să fii speolog sau naturalist și nici măcar turist îndrăgostit de frumusețile țării tale. Este destul să fii om, adică să ai acea sensibilitate datorită căreia te simți mișcat în fața unei creații naturale indiferent de proporțiile pe care le capătă aceasta” (Prof. Traian Orghidan)

Până să intrăm în povestea expediției, să vedem unde se regăsește.

Munții Șureanu ascund în Parcul Național Grădiștea Muncelului Cioclovina o rețea bogat ramificată care a modelat chei, doline, peșteri și avene, peștera Șura Mare fiind principalul colector al perimetrului.

Peștera este cel mai semnificativ monument carstic din Munții Șureanu, cunoscut de multă vreme de localnici datorită portalului impresionant. Este ca o enormă fantă ce se deschide în peretele muntelui numit „Fruntea Mare”. Deschiderea are o înălțime ce poate fi apreciată la aproape 50m. „Pe aici apa Ohabei iese la lumină, după un drum lung străbătut pe sub pământ. Fanta este mai largă spre boltă unde probabil are 15-20m. Contrastul între roca albă și pata de întuneric impresionează pretutindeni, dar aici mai mult ca oriunde fiindcă această pată întunecată apare verticală, severă, lipsită de rotunjimile obișnuite ale arcadelor ogivale ale celor mai multe guri de peșteri. Este un uriaș semn de exclamare” (Prof. Traian Orghidan)

Așadar, am pornit, ca de fiecare dată, cu un entuziasm de explorare.

Filăm coarda în banană, o luăm în spate și părăsim cu voie bună curtea lui Nacu. Plouase mult cu o zi în urmă, dar dacă ne permiteau apele aveam planuri mari. Jumătate din prima echipă urma sa meargă până la Cascadă Finală și jumătate până la Sifonul Englezilor, iar o a doua echipă, care avea să intre spre prânz mergea către Sala Aniversării.  Plecat-am deci șapte de la Nacu și odată coborâți în canal, ne-am dat seama că apele sunt măricele iar după ce am trecut și primele marmite de la intrare înotând, ne-am dat seama că vom înainta destul de greu. Am făcut aproape o ora până la Afluentul numărul 1.

Am continuat pe sub baldachinele aproape scufundate, peste ele pe alocuri, peste pragurile de stâncă care în mod normal formează mici cascade iar acum erau aproape înecate. Am cățărat Cascada de 2m și am « păcălit » și de dată asta Mașina de Spălat, a cărei vâltoare dacă ajungi doar parțial în calea ei te aruncă cât colo. Pe la viza 100 ne-am împărțit în două, trei dintre noi s-au întors, considerând apele prea mari.

Am trecut semisifonul în siguranță – apele permițând trecerea pe spate cu nasul în spațiul dintre perete și baldachin. Și după cinci ore de parcurs împotriva apei, escaladă, înot și parțiale scufundări (voluntare) am ajuns în Sala Mendip.

După o lungă, dar minunată vizită a sălii Mendip, ne-am regrupat cu a doua echipă și am hotărât cu toții că obiectivele stabilite ne-ar fi lungit mult tura și efortul ar fi fost foarte mare. Ne-am împărțit în două și o parte au rămas la ședințe foto în Mendip iar ceilalți am mers până la Sifonul Verde și Sălița Suspendată.

După Sala Mendip peștera parcă este o alta: septele din podea se transformă în pat gros de nisip, vâltorile se transformă în galerii cu apă liniștite – da ! apa este încă mare, până la genunchi, dar curge liniștit. Pereții sunt negri și poți observa cu ușurință minunile albe de calcit suspedate din când în când deasupra ta, la metri distanță. Reîncep pragurile și micile cascade, cățărăm din nou ba în spraiț, ba agățați cu totul de peretele plin de lingurițe și ajungem în jumătate de ora la Sifonul Verde. Aici o cascadă de baldachine obtureaza galeria principală și urcă până sus în dreapta spre Sifonul Verde – un adevărat ochi de smarald și în stânga spre Sălița Supendata. Urcăm întâi în săliță și Mihai ne arată cu multă emoție locurile unde făceau ei bivuac – borcanul de miere îngropat pe jumătate în răul împietrit de calcit, bolovanii de care agățau hamace, patul de nisip unde se gospodareau și altele. După ce vizităm si sifonul, descațarăm cu grijă până la nivelul activului principal și revenim în sala Mendip de unde, tot împărțiți în două echipe ne îndreptăm spre ieșire.

Un aspect pozitiv al apelor mari este că la ieșire te poți lasa purtat de ape. Așadar ieșirea s-a lăsat cu multă bălăceala, sărituri în Cascada de 2 metri  și pluta pe spate în derivă, admirând ba faldurile aproape tentaculare ale baldachinelor, ba tavanul pestriț și deseori plin de formațiuni.

Am ieșit din peșteră după miezul nopții și ne-am « regrupat » cu toții la Nacu la o ciorbă fierbinte. Aș zice una din cele mai bune ciorbe din lume – ciorba fierbinte a doamnei Eva după o tură de Sură Mare.

 

Întocmit: Cristina Stika și Ruxandra Nițescu