Povestea unui horn

Totul a început de la o tură de vizită când Octav încerca să o inițieze pe Georgiana în tainele Peșterii Polovragi. Alături ce cei doi mai erau Dragomirii (Lidia, Lara si Gigi) și Ungurenii (Maria și Stefan).
De-a lungul galeriei principale, Octav ne arăta în stânga și în dreapta ce credea el că mai trebuie explorat, printre care și un horn aflat la câțiva metri în tavanul galeriei. Tura a continuat cu vizitarea peșterii, dar „sămânța’ a fost plantată într-un pământ fertil.
Într-un week-end de Ianuarie 2020, noi (Dragomirii) împreuna cu Mihai Hristescu și regretatul nostru prieten Tibi Marian ne-am adunat la Polovragi: noi cu gândul să explorăm hornul de care ne pomenise Octav, ei cu gândul să meargă la activ.
Așadar, echipați pentru explorare am intrat cu Gigi și nelipsita Lara în peșteră, pe intrarea din aval. Am parcurs traseul turistic și de acolo….a început îndoiala: „oare era înainte sau după intrarea pe Galeria Stilolitelor?” Am ajuns până acolo tot uitându-ne in tavan, dar cum nu ne aminteam cum ar fi trebuit sa arate hornul ne-am întors spre galeria turistică.

Am trecut de portița și ne-am oprit într-o mică săliță unde Gigi observase o gaură în tavan, cam la 8 m de podea. Ne-am tot întrebat daca ăsta este sau nu hornul corect, dar totuși părea cel mai promițător din tot ce văzusem pana atunci. Așa că ne-am spus: „Dacă tot suntem aici, hai să încercăm”. Cât timp eu i-am pregătit culcușul Larei și apoi m-am echipat, Gigi a bătut primele două gujoane într-o zonă unde peretele era cam la 1.50 m față de podea. De acolo am preluat eu. Cu un picior in scărița, cu altul pe umărul lui Gigi am bătut primul gujon din multele care vor urma. Două ore si 7-8 gujoane mai târziu am reușit sa depășesc peretele vertical si sa mă ridic pe picioare tremurânde într-o galerie ușor ascendenta. Strig la Gigi ca „Se continuuăăă!!” si plec mai departe, bucuroasă ca munca depusă până atunci nu a fost in zadar.

Precaută, înaintez vreo 4 m, trec pe sub o boltă si mă opresc la o săritoare de până in 2 m. Cum galeria pare ca se continua spre stânga încă câțiva metri, amenajez o fracționare simplă cu gândul ca „dacă am să cad, măcar sa mă opresc in ceva”.

Reușesc să-mi fac o scărița dintr-o buclă pe care o prind de un ciot de stalactită și plec mai departe. Din acest punct, panta galeriei crește iar aspectul ei mă duce cu gândul la un tunel săpat de un șobolan, mai ales că diametrul și înălțimea ei nu depășesc un metru. Fac o deviere pe la jumătatea ei, tot ca măsura de siguranță, și plec mai departe…cu picioarele cât mai sus pe pereți ca să evit argila depusă pe mijlocul galeriei. După 2-3 metri reușesc să mă ridic în picioare. Când privesc în sus: „WOOOOWWW”…o verticală de cel puțin 15 metri, cu un diametru ce nu pare sa depășească 2 metri. Bucuroasă strig la Gigi să-i împărtășesc noutățile. Nu prea reușește să înțeleagă ce-i spun așa că mă concentrez să mai bat două gujoane pentru un amaraj dublat. Între timp, Gigi mă anunță că a venit și Tibi în vizită și că ar vrea sa urce la mine. După 15 minute apare si el, cu un mănunchi de plăcuțe agățate de ham, pe care le luase după ce a dezechipat împletitura făcută de mine pe peretele vertical. Punem capăt turei, după ce ajungem la concluzia evidentă că trebuie să continuăm cățărarea și că „greul” de abia acum începe.
Două săptămâni mai târziu, Dragomirii și un Ungurean, reluăm tura în Polovragi. În prima zi, eu și Stefan urcăm pe horn cu gândul să continuăm cu echiparea. Din punctul unde ne aflam ieșeau în evidență cam 4 metri de verticală ce marca un fost traseu al unei cascade, după care părea a fi o polița unde se putea sta in picioare. Ne-am propus ca acela sa fie punctul terminus pentru ziua respectivă. Ștefan a rămas pe loc iar eu m-am pregătit sa plec mai departe….si de acolo a inceput „coșmarul”. Pereții au inceput să fie uzi, acoperiți cu argilă sau cruste de calcit. A început lupta pentru a găsi un loc potrivit de a bate un gujon, lupta ce a continuat până la ultimii metrii de horn. După vreo două ore și 4 metri mai sus am reușit să ajung la așa-zisa poliță, care s-a dovedit a fi de fapt o iluzie. Între timp, Gigi și Lara s-au dus pe galeria principală până la intersecția cu Stilolitelor cu gândul să localizeze poziția corectă a hornului pe hartă. Odată lămurita problema, se întorc in sălița hornului unde ne vor așteapta (și îngheța) răbdători, mai bine de două ore. Aflați încă pe horn, ne hotăram sa ne retragem cu gândul sa revenim a doua zi, cu forțe proaspete. După multe strigături intre noi și Gigi, decidem să coboare Ștefan ca să poată urca Gigi in locul lui sa vadă „marea descoperire”.


A doua zi, din nou pe horn. Am urcat prima până in regrupare si…a fost amuzant să-l privesc pe Ștefan urcând in genunchi pe galeria „de șobolan” și vorbind în continuu…„n-am înțeles o iota din ce a spus”. M-a făcut să apreciez (nu pentru prima dată) faptul că uneori este bine sa fii mic la stat („dar mare la sfat”).

De data asta îl las pe Ștefan să continue cu echiparea, în timp ce eu aștept răbdătoare în regrupare, în frig și umezeală, ceva fum de țigară si mai multe „binecuvântări” venite de sus. După vreo 25 de minute și un gujon mai târziu, îl aud pe Stefan că vrea sa facem schimb.
Astfel a reînceput „lupta” dintre mine și horn. Am urcat pe un traseu sinuos dictat de crustele de calcit precipitate pe pereți și de sistemul de fisuri ce afecta calcarul. Au urmat multe ore de stat in poziții incomode…de la a sta în poziția ghemuit in scărițe până mi se puneau cârcei in talpa, întinsa la maxim si încercând sa țin bormașina într-o poziție corecta…pana la a sta in sprite sau sprijinită în umeri pe peretele opus ca să-mi țin echilibrul. Dar, după 6 ore și vreo 8 metri mai sus am pus punct turei și am plecat cu gândul că trebuie să revenim, să echipăm și restul.


Am revenit în Noiembrie anul trecut însoțita de Cristina Stika. De data asta am schimbat și tehnica de cățărat, nu numai partenerul. În turele anterioare am urcat pe coada statică, lonjată in amaraj, iar o carabinieră prinsă de demirond și amaraj asigura poziția mea cât mai apropiată de perete. Acum, am schimbat coarda statică pe cea dinamică și pe bucle echipate. Am plecat mai departe fiind filată de Cristina, care a rămas la câțiva metri sub mine asigurată într-un amaraj. De data asta înaintarea a fost îngreunată de stratul gros de nisip intercalat cu argila care căptușea pereții. De abia după vreo oră am reușit să bat primul gujon: după vreo 2-3 încercări eșuate (se rupea stânca) și săpat cu ciocanul în stratul de nisip depus pe perete (uneori pana la 20 cm grosime), nisip care ajungea inevitabil în capul Cristinei. Pentru a face înaintarea mai ușoara Cristina a coborât la galeria principală să ia o lopățică, în timp ce eu am mai înaintat 60-70 cm pentru a bate următorul gujon. Din fericire pentru noi, lopățica mi-a înlesnit munca și încet-încet am reușit să mai urc câțiva metri, în total cam 4, până când timpul a devenit dușmanul nostru (Cristina trebuia să se reîntoarcă în București). Mai erau cam 2 metri până la tavanul hornului, unde o umplutură de sedimente obturează continuarea. A urmat inevitabila sesiune de poze, după care retragerea, în paralel cu refacerea echipării.


Cristina: „Și s-a apucat Lidia de echipat, eu rămânând intr-un amaraj dublat, cam la 4 metri sub ea. Și începe o ploaie de argila uscată, urmată de câteva tatonări de stâncă – sună bine, stâncă serioasă, și apoi muzică brutală a bormașinii. Bate un prim gujon și filată se ridica în el. Și muzica continua pe același ritm – ropot crescendo de argilă uscată, rar câte un bas grav (când se desprinde o bucată mai mare de argilă pe care Lidia nu apuca sa o fărâmițeze), bătaie de ciocan în stâncă, rotopercutantă, bătaie de ciocan în gujon, dau coarda, strâng. Ajunsă mai sus îmi spune că pereții sunt complet tapetați cu argilă și trebuie să sape sș cate 10 cm pentru a ajunge la stânca mamă. Deodată de jos se aude Octav care trece împreună cu Stefan, Georgiana și Gigi într-o tură de vizită și explorare de pe galeria principală. Îi salutăm cu strigate neandertaliene și decidem să cobor la ei si să ii văduvesc de săpăliga cu care voiau sa mai tatoneze pe o galerie laterală. Prezența săpăligii ne dă un avantaj de randament, dar ploaia de argilă se transforma pentru mine într-o ploaie de chiftele de argilă. La coborâre, Lidia a reechipat întregul traseu astfel că am avut timp de admirat, rămânând mereu la câțiva metri mai jos de ea. Astfel am timp să admir toata opera apei – golurile rotunjite din tavanul planului înclinat, pereții galbeni pe alocuri, frumoasele și puținele formațiuni de tavan. În ritm de Chopin desfacem și refacem nodurile pline de argilă și la scurt timp revenim în galeria principală.”


În Ianuarie anul curent s-a revenit la horn în altă formație, dar asta este…O ALTĂ POVESTE.


***Mulțumiri Cristinei Stika pentru gândurile împărtășite.

Povestit de: Lidia Dragomir

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus