50 de ani de Focul Viu

Poate că ar trebui ca acum, la ceas aniversar,  să facem contabilitate: câte cavități, câți metri, cel mai/cea mai….Dar poate că a face așa ceva ar fi o lipsă de modestie.  Mai bine să ne arătăm recunoștința pentru peșterile că ne-au primit, ne-au învăluit cu pacea lor răcoroasă și ne-au lăsat să ieșim în siguranță la soare. În clepsidra vieții mele grămăjoara de nisip care s-a adunat jos e inevitabil mult mai mare decât cea de sus. Firele de nisip sunt fel și fel, unele mai negre, altele mai albe, cele mai multe gri. Dar sclipesc acolo câteva grăuncioare de aur: sunt acele clipe miraculoase când am călcat pe teren neexplorat, când parcă și timpul își ținea respirația, curios să vadă ce se află mai departe.

1969, Mai

Cristian Lascu mi-a povestit că la Topolnița, împreună cu colegul lui de facultate Cornel Ponta s-au intalnit cu Dl. Nelu (Ion) Povară – actualul Director al Institutului de Speologie Emil Racoviță București.

Doreau să intre și să viziteze peștera Topolnița.

În septembrie, la câteva zile după plecarea mea, sosesc la Stațiune Cristi Lascu și Cornel Ponta, care îi întrebau pe cercetătorii de acolo cum se poate intra în Peștera Topolnița. După un refuz categoric, Topolnița fiind cea mai importantă rezervație speologică din sudul țării, Lascu are abilitatea să-l convingă pe Nelu Povară, că are preocupări speologice serioase și intenționează, în toamnă, să înființeze un cerc de speologie la Facultatea de Geologie-Geografie. Ideea magică, găsită la repezeală, a fost ca un ”Sesam deschide-te”, dar și o obligație, care trebuia onorată.

În toamnă, întors la facultate, Povară mi-l prezintă pe Lascu drept tipul care vrea să înființeze un cerc de speologie și cu care ar fi bine să colaborez. Nu știu ce mi-a plăcut mai mult: ideea cercului de speologie, entuziasmul lui Lascu, dar am început să ne întâlnim zilnic la parterul facultății, ca să găsim o soluție. Cristi venea cu colegul său Geky Croitoru, eu cu Werner Herdlicka, geograf ca și mine.

Cristian Goran, din cartea aniversară FV 50 de ani de aminitiri

“Cum să povestești unui speolog echipat după ultimul catalog Petzl și cu verticale de mii de metri la activ, fără să‑l apuce sila sau râsul, cum tăiam cu Werner benzi din feroneria unei căruțe vechi ca să facem pitoane, lărgind găurile în care fuseseră șuruburi, astfel încât să încapă carabinierele, cum îl învățam pe Nelu să facă rapel din balconul Stațiunii de la Eșelnița, pe o coardă din ață de bumbac împletită și scămoșată sau cum încerca toată lumea să-l dezvețe pe Lascu să se mai lege în (singura noastră) coardă cu nodul coada vacii. Pe cine mai interesează: care este diferența între bucla de rapel simplă sau dublă făcută din chingă de jaluzele, cum trebuie ținută lampa de carbid cu degetul mare, când te cațări pe scăriță, ca să nu-ți intre cârligul în nas sau cum trebuie pusă o pungă de nailon sub hanorac ca să nu te ardă coarda de rapel ?“

Stâna Tomii, 1969

Cristi Goran coboară în rapel, până la -70, loc unde surplomba se termină, iar coarda se apropie de peretele avenului. Calcarul este foarte tectonizat şi sfărâmicios, dar nu sunt nici fisuri, nici prize. Blocat în rapel, cu mare greutate, bate un piton. Carabiniera intră greu în gaura de la „fierul de căruţă”, pitonul se mişcă, dar poate sta în el. Părăseşte coarda, intră în scăriţele de escaladă, iar Cristi Lascu poate să coboare. Lascu porneşte. După primii metri se desprinde o piatră care îi sparge casca primului şi îi cade pe umăr. Linişte. Goran vorbeşte: „totul e OK”. Lascu coboară surplombă şi îşi ajunge coechipierul.

Explorarea Peșterii Rătei, 1970 a peste 5000 m de galerii noi după primul sifon

Florin a încercat de două ori să găsească o cale într-un sifon destul de complicat, cu forme decupate în regim inundat. Pericolele erau curentul puternic al apei și cantitatea de nisip și mâl. Proveniența apei se presupune că vine parțial din pierderea vizibilă la Puțul cu Cascada (temporară) suprapusă pe pierderea din zona Galeriei Marianne-Sala Mare-Galeria Titanilor. Sursa principală este pierderea Răteiului în cheile acestuia. Trecerea sifonului ar fi putut permite descoperirea unei părți importante din rețeaua peșterii (actualmente blocate de sifon și pierderile din galeriile amonte).

1984, Peștera Șura Mare cățărare cascada finală de 80 m

Aventura, virus nerânduit, ademenea mereu mai mult. Aşa cum zic bătranii: te trage ață! Era ceva şi-n subpămant! Am prins de veste de la unii ce-şi ziceau Focul Viu. A fost un fel de vrajă, nu ştiu cum.. corespundea chemării ce ne bântuia. Un timp unic. … Ne-am intersectat existența cu cea a altor camarazi de suferință. Punerea asta în comun ne-a potentat maturizarea. Năzuințele noastre alpinistice au fost atât de convingatoare, încât Adrian Solomon ne-a împrumutat spre folosință carabinierele lui de dural și coarda Edelweiss. Ceva din propria comoară puteam trece-n rezervă: greoaiele carabiniere de oțel – pompierești, cum le spuneam şi vechea coardă cu toroane răsucite. Păstram trei carabiniere din titan, aduse de mama lui Andrei din excursia ei în URSS. Puteau atârna cu cinste lăngă carabinierele lui Adi. Mândri nevoie mare de retuș, ne-am prezentat pe scena adecvată: Cheile Bicazului. Deși pereți întunecați ne înfiorau, aveam senzația că de-acuma ne permitem să ridicăm ochii spre creste. Am decis să incercăm. La bază, două cruci metalice aminteau de soarta altor îndrăzneți. Șoapte-n urechi… Fisura Neagră a fost  primul nostru traseu în grad 5, cu 5 lungimi. Ne-am asigurat chiar și pentru orice eventualitate: ne-am făcut poza învingătorilor înainte de a intra în traseu. Pentru posteritate!

Era vâltoare mare la cascadă, în Șura Mare. Aveam un singur gând: să urcăm cât mai sus, cât se poate și de ce nu, să ieșim prin ponor.. Ieșirea din surplombă în clopot în care ajunsesem, era un fel de diaclază strâmtă. Atât de strâmtă, încât nu mă puteam strecura prin ea, așa cum eram echipat: limitat în mișcări din cauza neoprenului, cu bazinul îngroșat de hamul de cățărare, cu nodurile de la corzile cu care eram asigurat. Era negru și vedeam negru împrejurul meu. Ultima asigurare era o nucă înghesuită într-o fisură, doi metri mai jos. Pereții pe care ramonam erau umezi alunecoși. Sub mine, lumina frontalei lui Vladi scânteia precum Siriusul în nopțile reci de iarnă. Ca sa pot trece, mi-am desfăcut nodul de la ham, am scos hamul de pe mine și am plecat in cățărare liberă, cu o coarda prinsă în bucla simplă in jurul taliei. Trebuia obligatoriu să reușesc. Am trecut chinuit prin diaclază și am iesit din clopot pe un horn paralel. La câțiva metri deasupra se întrezarea o platformă. Ce aveam să aflu in următoarele clipe a fost însă devastator – majoritatea prizelor erau friabile. Cu cei douăzeci de metri sub mine, fără asigurare, la limita forțelor, am escaladat ca printr-o minune restul de perete. Prizele țineau cât să le prind pe următoarele. După ce îmi luam mâna de pe ele, își pierdeau echilibrul și dispăreau. Ajuns pe platformă, i-am strigat lui Vladi reușita și apoi m-am trântit epuizat. Rupt. Tâmplele zvâcneau. Cred că am stat așa un sfert de oră înainte de orice altă urmare. Frunza s-a clătinat, dar nu a apucat-o spre în jos.  

Dragoș Petrescu (Gusha), Din cartea aniversara FV 50 de ani de aminitiri

Șura Mare 1969

“Într-unul din aceste momente, unul din speologii care au venit la noi, Trevor Ford, auzind că sunt din România, îmi spune că prietenul cu care este la masă a fost cu ani de zile în urmă în țara noatră: „Numele meu este Buck White, și în anul 1969 am fost leaderul unei expediții speologice la voi în țară „. În mintea mea, nu putea fi vorba decât despre Șura Mare.”

Oana Chachula cu Buck White în The Hunters

De ce Unul din mulți? Păi răsfoind precedenta revistă de aniversare a clubului (FV 40), am văzut lista cu aproape toți membrii clubului până la acel moment, ceva mai puțin de 700 de oameni. Pe unii din listă îi cunosc, pe alții i-am cunoscut cândva, demult. Regăsindu-mă în acestă listă mi-am dat seama ca am fost Unul din mulți, despre care cineva de acolo poate zice: cred că l-am cunoscut cândva. Nu am avut veleitați deosebite, nici aptitudini de lider, nici n-am mâncat speologie pe pâine, n-am cântat la chitară la focul de tabără și nici nu spărgeam lemne la bustul gol spre încântarea fetelor din tabere, ci într-adevar am fost unul din mulții care s-au perindat pe la Focul Viu. Asta se va vedea și din aceste amintiri modeste, scrise simplu, în proză: nu tu versuri, nu tu metafore sau vreo filozofie deosebită.

Gigi Dragomir, Din cartea aniversară FV 50 de ani de aminitiri

Bonchii, Posme
Andrei Poșmoșanu
Bulba
Poshme
Andrei Poșmosanu
Cioclovina cu Apă
Andrei Poșmoșanu
Doboș
Andrei Poșmosanu
Osoi
Andrei Poșmoșanu
Vântului
Andrei Poșmoșanu
Grifade, urme din trecut
Limanu
Gigi ne explică
Ionuț Doru (Puștiu)
Escalada 30 hornul din sala sifonului 7

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus